Copilăria sub lupa secolului XXI
Copilăria este vârsta la care ne lovim de limitele impuse de valorile celor din jur, dar și momentul în care suntem nevoiți să începem alcătuirea unui set propriu de valori. Majoritatea sunt împrumutate de la adulții din jurul nostru, astfel că procesul de însușire devine principala dificultate. Fiind o vârstă la care învățăm și cunoaștem lumea prin imitarea gesturilor și a vorbelor celorlalți, în valorile noastre se reflectă credințele și ideile lor, acele lucruri pe care „și-ar fi dorit să le știe atunci când erau copii”. Filtrarea încurajărilor primite nu reprezintă o preocupare la această vârstă, întrucât tindem să imităm tot ceea ce vedem și auzim. Întrebarea pe care ne-am pus-o este dacă putem să ne sustragem din tiparele pe care părinții ni le impun încă de la o vârstă fragedă („Copilul e un prototip extras din visele părinților.’ ’, sursa: Dilema Veche, titlul articolului: „Copilăria în secolul de aur al lui Pericle”).
Suntem de părere că aceasta este cea mai frumoasă vârstă, unul dintre puținele momente în care ne dăm voie să fim noi înșine și să ne exprimăm liber. Curajul și încrederea în sine specifice copilăriei sunt cele care ne fac să ne dorim să dăm timpul înapoi în multe momente. Articolele citite ne-au ajutat să ne formăm o imagine mai clară despre copilăria generațiilor din urmă, despre valorile și modul în care interacționau cu prietenii și cu părinții. Spre exemplu, în articolul său „… din copilărie”, Andrei Manolescu vorbește despre bucuria jocului față în față („jucam leapșa pe ouate și mai erau și poarca, țurca, țară-țară vrem ostași, flori. fete sau băieți, capace, cartoane, rațele și vânătorii, hoții și vardiștii) amuzamentul și suspansul momentelor în care erau pe punctul de a fi surprinși de adulți.
Despre lipsa jocului în copilăria secolului XXI a scris și Peter Gray, psiholog și profesor cercetător la Colegiul Boston, în articolul său „Deficitul de joacă”. Dumnealui declară faptul că a primit două educații diametral opuse: cea de la școală și cea pe care o numește „educația vânător-culegător”. Aceasta din urmă este dobândită prin joacă; își petrecea zilele cu prietenii și vecinii săi, descoperind lumea pe cont propriu („Am avut timp pentru a explora în tot felul de moduri și, de asemenea, timp pentru a ne plictisi și a ne da seama cum să trecem peste momentele de plictiseală, timp pentru a intra în probleme și pentru a le depăși, timp să visăm cu ochii deschiși, timp pentru a ne cufunda în hobby-uri, și timp pentru a citi benzi desenate și orice altceva am vrut să citim…”). Ceea ce le lipsește copiilor din ziua de azi este acest simț al aventurii, dorința de a explora și de a descoperi lumea pe cont propriu. Responsabilizarea copiilor prin joc pune bazele unei vieți în care câștigarea independenței nu este un obstacol pentru viitorii adolescenți. Începând din 1960, copiii au început să se îndepărteze din ce în ce mai mult de jocurile copilăriei, în general din cauza părinților, care le măreau timpul petrecut făcând teme sau învățând („… începând cu aproximativ 1960 sau puțin înainte, adulții au început să ia din acea libertate prin creșterea timpului pe care copiii trebuiau să-l petreacă la școală și, chiar mai semnificativ, prin reducerea libertății copiilor de a se juca singuri, chiar și atunci când erau în afara școlii și nu făceau temele.”). Odată cu acest deficit de joacă, multe din valorile pe care cei mici le dobândeau prin jocul în grup, cum ar fi empatia, s-au diminuat, aceștia devenind mai insensibili și narcisiști.
De asemenea, și articolul scris de către Diana Mereșan și Ioana Pelehatăi „9 copilării de demult” vorbește indirect despre lipsa de joacă în secolul XXI. Cele 9 interviuri cu 9 seniori din parcul Cișmigiu au un singur punct comun: zilele din copilărie petrecute jucând o sumedenie de jocuri sau chiar inventând unele noi, mereu simțindu-se bine împreună. Toți rememorează magia acestei vârste, aducându-și aminte de libertatea aproape deplină de care beneficiau („Am trăit lângă ei, în libertate deplină. Aproape deplină, că aveam o mamă severă.”, „Eu, de exemplu, îmi aduc aminte că numai mama m-a bătut. Am fost șapte copii și făceam multe năzdrăvănii. Și mama era cea care ne mai altoia.”, „Se lăsa seara, nu ne era frică de unul, de altul. Erau și-atunci pungași, ca oricând, dar nouă nu ne era frică.’’). Unii vorbesc despre copilăria trăită în timpul războiului, alții despre copilăria trăită la munte sau chiar la oraș. Citind interviurile, am realizat diferența majoră dintre generații, dintre valorile cu care creșteau ei, respectiv cele cu care suntem noi obișnuiți.
În inocența copilăriei noastre se reflectă în primul rând valorile părinților noștri, căci ei sunt cei care ne induc un sentiment de siguranță continuă și o încredere oarbă.
Întrebările pe care le punem adulților nu vizează valorile sau credințele lor, ci lumea care ne înconjoară, atât de fascinantă pentru noi. La fel cum spunea Viviana Gheorghian în articolul intitulat „Despărțirea de copilărie”, publicat în revista Alecart („Primul semn (al despărțirii de copilărie): am început să nu mai adresez întrebări, ci să îmi pun întrebări.”), primul semn al despărțirii de copilărie este pentru unii dintre noi momentul în care curiozitatea generală se transformă în dorință de autocunoaștere. Autoarea articolului spune că singurul moment în care fluxul întrebărilor se oprea era cel în care mama ei îi spune să o țină de mână și să aibă încredere în ea. Credem că acesta este un lucru general valabil, copiii nu se îndoiesc de părinții lor aproape niciodată, la fel cum nu se gândesc cum vor reuși aceștia să-i protejeze de toate relele din lume. Una dintre primele valori sădite în noi este, așadar, încrederea necondiționată, în sine și în cei din jur, sentiment care joacă un rol important în viața noastră. Ea este strâns legată de curajul de a pune întrebări fără a ne teme de răspuns și de siguranța de sine pe care majoritatea copiilor o au. Cu toate că nu este singura vârstă la care suntem însetați de cunoaștere, copilăria este singura vârstă la care rostim fiecare nelămurire sau aspect al cărui sens nu îl putem înțelege.
ᅠ
Copilăria din secolul XXI se învârte în jurul unei cumințenii, pe care părinții ne-o impun de mici, precum și a unei nevoi de a fi ca ceilalți pentru a fi validat de societate. („Înveți, te joci și ești cuminte. E așa de greu să fii copil? Să fii ca toți copiii? Cei mari au concepții clare despre nevoile / dorințele / obligațiile celor mici. Toate se reduc la „cumințenie”.”). Articolul Oanei Stoica „Copilăria în secolul de aur al lui Pericle” scoate la lumină influența pe care o exercită părinții asupra noastră și supunerea majorității copiilor la standardele impuse de către adulți. Tiparele copilăriei, din care ne este atât de greu să ieșim atunci când ajungem la adolescență, ajung să aibă un efect dăunător asupra noastră; ele ne transformă în roboți, ne este renegată identitatea tocmai pentru că „devierile de la normă sînt drastic sancționate, orice semn de răzvrătire este brutal amputat”. Articolul face referire și la spectacolul „Copii Răi” în care o fetiță este bătută la școală de către colegi după ce profesoara o pedepsește din cauza faptului că nu este atentă la lecția despre secolul de aur al lui Pericle. Imitarea comportamentului adulților, menționată anterior, nu are mereu un efect pozitiv asupra sieși sau asupra celorlalți. Unele dintre valorile pe care le împrumutăm de la adulții care ne servesc drept modele comportamentale nu mai reprezintă valori în adevăratul sens al cuvântului. Piesa de teatru despre care scrie Oana Stoica nu vrea să dea vina pe cineva sau să condamne, ea este doar un rechizitoriu, care pune mai multe întrebări: „Ce îl învață pe copilul tău sistemul de învățămînt? Cum îl ajută școala să se dezvolte? Îl educă sau îl dresează? E în siguranță la școală? Știi ce statut are în fața colegilor? Știi ce gândește copilul tău? Îl asculți? Îl
înțelegi?”.
Valorile acumulate pe parcursul copilăriei sunt singurele cu care rămânem atunci când simțim că pământul ne fuge de sub picioare și descoperim că există și rău în lume. Despărțirea de copilărie este momentul în care nuanțele pastelate ale acestei vârste paradisiace se închid, iar noi ajungem să vedem lumea așa cum este. Articolul publicat în revista Alecart „Despărțirea de copilărie” abordează problematica detașării de spațiul protector al acestei vârste și, implicit, izbirea de o lume în care nu se regăsesc valorile care ne-au fost insuflate de către părinți. Anastasia Fuioagă și Viviana Gheorghian au împărtășit câteva frânturi din experiența lor, cum au știut că sunt pe punctul de a intra în adolescență și ce au păstrat din trecut. În timp ce Anastasia a simțit despărțirea de copilărie prin intermediul muzicii („Primul semn a fost atunci când am renunțat pentru o perioadă la trupele de rock clasic pe care le tot auzeam de la tata de când eram mică.”), Viviana a realizat schimbarea prin care trece prin prisma întrebărilor pe care a început să și le pună („Primul semn: am început să nu mai adresez întrebări, ci să îmi pun întrebări.”). Astfel, această detașare de spațiul protector al basmelor și al părinților supereroi este diferită pentru fiecare, însă, cel mai important, acest proces este ireversibil.
În concluzie, valorile dobândite în copilărie sunt singurul bagaj cu care ne începem călătoria prin viață, prin adevărata viață, cea în care fericirea și puritatea nu se întâlnesc la tot pasul. Cu toate că încrederea și cumințenia fie se diminuează, fie dispar, ele continuă să existe în noi, așteptând să fie redescoperite. Articolele citite ne-au arătat că aceste valori s-au conservat în timp, că ele au făcut și vor face parte din copilăria oricui.
|